Parinti si copii

Ca intotdeauna, la inceput de an scolar magazinele sunt pline de parinti si copii, veniti la cumparaturi de rechizite si haine noi. Parinti mandri, parinti tristi, parinti nervosi; copii bucurosi, copii tristi, copii timorati.

Ma aflam intr-un magazin de incaltaminte cu modele in pas cu ultima moda si o calitate peste medie. Langa mine era o fetita de vreo zece ani care proba o pereche de pantofi, in timp ce mama ei comenta in gura mare, atragand atentia tuturor celor din jur: “Nu esti buna de nimic, handicapato! Nici la pantofi nu stii sa te legi! Tampito, hai odata!” Dupa putin timp, a aparut si tatal care a inceput sa tipe, pe un ton oripilat: “Ce sunt astia?! Ce suuunt?! Astia sunt pantooofi?” Fetita, care se facuse si mai mica decat era, nu scotea un cuvant ci isi muta privirea de la unul la altul. Era evident ca era obisnuita cu astfel de scene si incerca sa evalueze situatia. Orice interventie nu ar fi facut decat sa ii creeze probleme copilului, asa ca am parasit magazinul si am intrat in hipermarket. Dupa un timp, am dat si acolo de cei doi parintii isterici, care isi continuau reprezentatia de circ. Tot comportamentul lor avea un singur mesaj catre cei din jur: “Ea este sursa tuturor necazurilor noastre! Compatimiti-ne!” La alt stand, un copil era scuturat zdravan de catre o mama, ca sa-i revina memoria si sa-si aminteasca ce ii mai trebuia la scoala, in timp ce altul plangea in timp ce era aspru certat.

Cu cateva zile in urma fusesem foarte afectata din cauza unor catei maltratati, iar acum retraiam aceleasi senzatii in legatura cu copii! Dar, daca animalele sunt ale nimanui si de aceea ne consideram liberi ne batem joc de viata lor (in acceptiunea unora!), copiii sunt ai nostri. Din voia noastra au venit pe lume. Atunci, de ce suntem cruzi cu ei? De ce ii umilim? De ce, in loc ca pregatirea pentru noul an scolar sa fie o perioada de sarbatoare si innoire, este una de tortura pentru multi scolari?

Se spune ca abuzatul devine abuzator iar viata confirma, de cele mai multe ori, acest lucru. Cunosc oameni maturi care au avut copilarii profund nefericite si care acum repeta fara rezerve comportamentul parintilor in relatiile cu proprii copii. Te-ai astepta ca tocmai ei sa stie ce inseamna suferinta psihica, mai ales la copiii, si sa dea dovada de mai multa rabdare si afectiune. Si totusi, nu se intampla asa.

Sunt o multitudine de raspunsuri la intrebarea “de ce?”. Unii isi reediteaza copilaria, victima fiind propriul copil (“si eu am fost crescut in acest fel”). Altii au trecut in subconstient traumele traite, insa duc mai departe sub forma de cutume caracteristicile educarii lor (“in casa asta eu dictez regulile si nu trebuie sa dau explicatii nimanui”). Multi parinti, isi doresc sa parvina social prin reusitele copilului, iar cand acesta nu se ridica la nivelul asteptarilor lor, frustrarea iese la suprafata prin invective de genul celor folosite de catre parintii din magazin. Altii isi considera copilul o povara si nu pierd ocazia ca acesta sa stie si sa simta, sau pur si simplu il urasc, din diverse cauze. Din pacate, mai exista o categorie de parinti care fac rau copilului, fara ca macar sa-si dea seama: il iubesc, muncesc din greu pentru a-i asigura tot confortul, insa isi gestioneaza prost emotiile cotidiene iar la finalul zilei isi varsa frustrarile asupra lui. 

Fiecare caz trebuie analizat in parte, insa indiferent ce determina violenta verbala sau fizica a parintelui, acest fapt nu il scuza. Copilul nu ar trebui sa devina sub nici o forma victima oamenilor maturi. Implicatiile pe termen lung sunt devastatoare pentru formarea si consolidarea structurii de personalitate si cat si pentru identitatea emotioanala a acestuia.

Multi oameni in varsta sunt batuti si injurati de catre copiii lor si le plangem de mila cand vedem ce batraneti chinuite au insa, pentru o parte dintre acestia, trecutul se razbuna. Nu degeaba intelepciunea populara spune ca “ce semeneni, aia culegi”. 

 

 

 

*** Chiar daca nu putem interveni in mod direct in viata unui copil, ii putem oferi sprijin moral in afara casei. Eu mi-am petrecut zeci de ore cu copiii de la blocurile in care am locuit, vorbind despre orice din universul lor de interes, dandu-le ocazia sa se simta ascultati, importanti, destepti, frumosi. In acelasi timp, le-am oferit un exemplu de conduita si le-am canalizat interesul catre un viitor luminos, pe care multi dintre ei l-au atins. Continuati si dv. povestea! Investind in copiii, investim in viitorul nostru! 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Newsletter

Vreti sa fiti anuntat cand apar noi articole pe site?