Ce inseamna iubirea aproapelui?
De astazi a inceput Postul Pastelui. Pe langa respectarea ritualurilor bisericesti, ar trebui sa ne rezervam timp si pentru a medita asupra invataturilor lui Hristos.
Cum le integram in viata noastra cotidiana, pentru a fi niste adevarati crestini?!?
Daca prima porunca tine de un domeniu foarte intim - „sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau si cu toata puterea ta”, cea de-a doua – „sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” are conotatii sociale extrem de puternice.
Dar, de fapt, ce inseamna iubirea fata de semen? Ce implica ea? Majoritatea crestinilor ne confruntam cu aceasta intrebare si incercam sa gasim raspunsul in mod personal. Unii afirma cu toata convingerea si ori de cate ori au ocazia: „eu iubesc toti oamenii”, chiar daca se intampla sa continue fraza, in mod hilar, cu exceptii gen: „dar pe X nu pot sa-l inghit”. Altii isi ascund slabiciunea in spatele acestei porunci, gasind o scuza religioasa pentru nefericirea sau neputinta cotidiana: „ce sa fac, intorc si obrazul celalalt, asa cum ne-a invatat Isus”. Cei mai multi ii iubesc pe cei care, la randul lor, le intorc sentimententele, si asta le e suficient. Dumnezeu iarta si intelege!
Acum multi ani, am fost oprita pe strada pe care locuiam de catre un cuplu. Ea mica, plapanda, cu un par superb, lung si blond, el foarte inalt si slab, brunet, barbos, cu parul lins, strans in coada. Faceau o pereche ciudata din cauza diferentei de inaltime, a hainelor ponosite cat si pentru ca se tineau strans de mana, ca si cum le-ar fi fost teama sa nu se piarda. Ma vazusera la o conferinta de hipnoza, care se desfasurase cu usile deschise pentru public, astfel ca au avut o baza solida pentru initierea unei discutii de la care nu am putut sa ma eschivez. Crina era diagnosticata cu tulburare bipolara iar Nurerdin cu paranoia cu delir mistic. Amandoi urmau tratament si, neavand prieteni si respinsi de catre familii, erau mari amatori de conversatii. Pentru ca locuiam in aceasi zona, incet-incet si-au facut loc in viata mea. De la discutii scurte si banale pe strada, au inceput sa vina la usa (locuiam la parter si era foarte usor sa-si dea seama cand eram acasa). Psihologul din mine ii analiza iar crestinul isi spunea ca face o fapta buna, acordandu-le atentia dupa care erau atat de avizi. Stiam ca cerseau pe la biserici si mancau la cantina saracilor (intamplator ii vazusem la tv., intr-un reportaj), insa de cate ori ma vizitau erau politicosi si curati, chiar daca curgeau zdrentele pe ei, iar eu ii tratam ca pe niste musafiri adevarati. De fiecare data jucam acelasi joc: se prefaceau ca sunt niste boemi care nu pun pret pe bani, pe haine sau pe conventiile sociale, in timp ce mancau ce le puneam pe masa, iar eu ma prefaceam ca ii cred. Imi povesteau diverse intamplari din viata lor sau dezbateam cate un subiect, pana cand le spuneam ca a venit vremea sa plec si ii scoteam elegant din casa. Delicati, niciodata nu m-au intrebat unde, chiar daca s-a intamplat sa ii scot in acest mod si la 11 noaptea!
M-au impresionat cu adevarat cand, de ziua mea, mi-au adus un trandafir si o sticla de vin. Stiam ca nu au alte venituri decat banii cersiti si de aceea gestul lor a capatat o valoare inestimabila in ochii mei. Dar asta a avut loc dupa intamplarea care mi-a pus la incercare calitatea de crestin care isi iubeste neconditionat aproapele si cred ca si gestul lor a fost o consecinta a aceleiasi intamplari.
Intr-o superba zi de primavara, m-am imbracat diafan, mi-am pus tocuri de 10 cm, m-am parfumat discret cu Channel si am plecat spre cabinet. Ma simteam vibrand la unison cu natura si toata lumea era a mea. La un moment dat, am auzit niste tineri in spatele meu care faceau comentarii apreciative in gura mare. Mi-am luat atitudinea de: „uitati-va, dar nu ma deranjati”, mergand ca pe podium. Si, exact cum se intampla ca unele manechine sa nu-si mai tina echilibru si sa se prabuseasca cand lumea le e mai draga, asa mi s-a intamplat si mie, la figurat! Pe cine vad in fatza mea?!? Pe Crina si Nurerdin. Se tineau de mana, ca de obicei, insa de data aceasta, pe langa faptul ca erau zdrentarosi, erau si murdari - pesemne veneau de la munca. O fractiune de secunda m-am gandit la toate posibilitatile pe care le aveam. Sa fac cale intoarsa? Sa ma ascund? Sa intru intr-un magazin, prefacandu-ma ca nu i-am vazut? In clipa aceea a trebuit sa aleg intre a-mi pastra o imagine intangibila fata de niste necunoscuti sau sa le inseninez ziua unor oameni care in cea mai mare parte a timpului erau umiliti de soarta si societate. Am abordat un zambet radios si i-am salutat ca pe niste vechi cunostinte, ceea ce si erau, iar ei au fost atat de fericiti de gestul meu incat au simtit nevoia sa ma ia in brate si sa ma pupe, in hohotele de ras ale grupului si deliciul unanim al trecatorilor, care ne priveau cu o curiozitate nedisimulata. Si, de unde ai mei prieteni erau pleostiti si de-abia isi tarau picioarele, s-au inviorat rapid si au stabilit sa ma conduca pana la cabinet! Tin minte acea zi nu numai prin prisma trairilor mele contradictorii ci si ale lor. Se simteau atat de bine in preajma mea incat au facut tot posibilul sa nu scapam neobservati de cei din jurul nostru, povestind in gura mare cum s-au distrat la munte, cati bani au cheltuit si alte nimicuri de-astea, care pentru un om obisnuit sunt minciunele de bonton, insa pentru ei erau total deplasate. La un moment dat, Crina m-a luat de mana si, vazand ca nu o resping, a inceput sa radieze de fericire. Nu mai lipsea decat sa strige: „Uitati-va! Ea e prietena mea!” In ziua aceea mi-am iubit semenii, fiind totusi perfect constienta ca le ofer un cadou de care rar au avut parte: acceptare si respect. Crina a murit trei ani mai tarziu.
O alta intamplare care mi-a dat de ales intre protejarea mandriei mele si iubirea de semeni a avut loc acum cativa ani, cand mi-am asumat coordonarea unei afaceri. Angajatii erau majoritatea barbati, oameni simpli, care nu faceau foarte clar diferenta intre psiholog, psihiatru si doctor, dar care aveau certitudinea ca femeia le este inferioara din toate punctele de vedere iar invatatura inseamna multa prostie. Am incercat sa ma impun atat prin exemplul personal si corectitudine, cat si prin intelegerea nevoilor celorlalti, iar acest lucru a dat idei.
Un angajat a ramas fara bani si, pentru ca ii era teama ca daca va cere un imprumut va fi refuzat, a inscenat o intreaga poveste. De la prima ora ne-a anuntat ca este suparat pentru ca are probleme conjugale. Pe urma, pe masura ce trecea timpul, se prefacea ca are vesti noi de acasa. Astfel, la ora pauzei de praz, o intreaga sarada era in curs de desfasurare: consoarta plecase de acasa cu copilul iar el suna innebunit pe la prieteni sa ii intrebe daca i-a vazut. Asistam la spectacolul lui, de altfel impecabil pus in scena. Ceva nu era in regula! Pana la urma a cerut o intrevedere cu mine. Cu capul in jos, rusinat si plangand in hohote, mi-a spus ca sotia fusese vazuta luand autobuzul spre gara iar el nu putea trai fara ea si copil. Ma ruga sa-i dau bani, sa se duca dupa ei.
De regula, ma amuz cand oamenii ma mint, mai ales daca nu sunt implicata in mod direct in poveste, insa in acest caz, eram prinsa intre ciocan si nicovala. Daca ii spuneam ca stiam ca minte si ca avea nevoie de bani pentru mancare (lucru confirmat ulterior si de catre cineva din cercul lui de prieteni), nu numai ca nu m-ar fi respectat mai mult, dar nu m-ar fi iertat niciodata pentru ca il umilisem. Daca ma prefaceam ca il cred, dar nu-i dadeam, s-ar fi simtit dator sa se razbune; daca ii dadeam bani, atunci era in joc reputatia mea. I-am simtit toate trairile: disperarea, fiind ultima solutie de a face rost de bani, speranta de a ma pacali, neputinta pentru ca era intr-o asemenea situatie, ura pentru ca depindea de mine. Am avut cateva momente in care a trebuit sa cantaresc bine lucrurile. Ce era mai important? Sa primeasca o lectie usturatoare, demonstrandu-i ca minciuna are picioare scurte, sau trei suflete sa nu sufere de foame? In cunostinta de cauza, am ales a doua varianta si mi-am asumat comentariile pe care le-am auzit ulterior: „Ce am pacalit-o! Si mai zice ca e psiholog!”
In concluzie, pentru mine, iubirea semenului inseamna sa il respect, indiferent de conditia sociala, sa am grija de sentimentele lui, sa il inteleg, sa-i fiu aproape, chiar si atunci cand nu stie ca fac acest lucru, sau sa-i aduc o raza de lumina, cu un zambet si o vorba buna.
Pentru dv., ce inseamna iubirea aproapelui?!?
** Pentru a fi siguri ca intr-adevar actionam din iubire si nu din dorinte inconstiente de laude, pentru a ne simti bine sau pentru a atrage recunostinta (s.a.m.d.), nu trebuie decat sa respectam o regula crestineasca: ,,Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea”. La inceput va fi greu, insa cu timpul va va intra in reflex si va veti obisnui sa ganditi relatiile sociale prin prisma empatiei. In acest fel, lumea va deveni un loc mai bun iar noi, crestinii, ne vom strange comorile in cer.