Adopta bucurie! Merita, indiferent cat costa!

                                         

Acum câţiva ani, am lăsat capitala pentru o zona de periferie, cu aer mai curat, linişte şi apusuri de soare de vis, având un apartament într-un mic ansamblu rezidenţial, cu o curte privată, curte în şi-au găsit locul şi doi căţei, un băieţel şoricar corcit cu terrier şi o fetiţă de talie medie, albă cu pete negre.

De mai multe ori analizasem cu Daniel, soţul meu, posibilitatea de a-i lua pe cei doi la Tara Green, însă de fiecare dată am ajuns la concluzia că ar fi periculos pentru ei, câinii nostri fiind mai mari şi foarte agresivi cu intruşii, fie animale sau oameni.

La sfârşitul lui decembrie, după două săptămâni petrecute la casa noastră de vacanţă, am constatat că cei doi au dispărut. Cu toate că noi i-am ignorat tot timpul, ne-am simţit responsabili pentru soarta lor, fie şi pentru faptul că i-am tolerat aproape doi ani, amăgindu-ne cu ideea că cei ce le dădeau să mănânce şi aveau grijă de ei zilnic, nu vor lăsa să li se întâmple nimic rău.

 

Daniel a aflat că au fost luaţi de hingheri, după ce au fost hăituiţi înfiorător prin curte sub privirile celor ce „îi iubeau”, dar care nu au intervenit pentru ei, şi duşi la adăpostul din Cornetu, însă nu şi data la care au fost ridicaţi. Şi cum îl cunoaşte personal pe patronul adăpostului privat, atât prin prisma faptului că am mai adoptat un câine de acolo, cât şi pentru că s-au întâlnit în particular, pentru discuţii de afaceri, şi-a permis să-l sune pe numărul privat. Acesta, deosebit de binevoitor, i-a spus că îl aşteaptă peste patru zile, pe 31 decembrie, după ora 10.30, însă nu cumva să întârzie de 12. Cât priveşte câinii, nu i-a putut da nici o informaţie clară: aceştia se ţin 14 zile în adăpost, după care sunt eutanasiaţi.Trebuia să verificăm în registre.

Fix pe 31 decembrie nu aveam chef de plimbare, mai ales că nu terminasem pregătirile pentru noaptea dintre ani, însă dacă am fost chemaţi într-o anumită dată şi un anumit interval orar, însemna că nu era timp de întârziere, nu-i aşa? Sau cel puţin aşa am dedus eu, cu logica mea de psiholog.

 

Aşa se face că, în ultima zi a anului, am lăsat totul baltă şi am plecat spre Cornetu nerăbdători, cu speranţe, dar şi pregătiţi pentru ce era mai rău. Însă, oricât de pregătită am încercat să fiu, nici pe departe nu-mi puteam imagina ce avea să ne aştepte.

 

După ce am părăsit DN6, a început drumul groazei, şerpuit, pe lângă liziera unei păduri, plin de noroi pe margine şi bălţi lungi şi adânci pe mjloc, una după alta, din care se iţeau vârfurile unor crengi, puse pesemne ca semnalizatoare de gropi.

Să alegi drumul bun este o chestie de inspiraţie, inspiraţie pe care nu am avut-o până la final, înnecându-ne în noroi aproape de mal. Am ramas blocaţi pe un drum pustiu, iar toate metodele pe care le-am încercat pentru a ne elibera, nu au făcut decât să ne afunde şi mai mult, noroiul acoperind bara de protecţie. La un moment dat, ne-am dat seama că ne apropiem de ora 12, ora limită. Daniel l-a sunat pe domnul V., spunându-i ce am păţit iar acesta a venit imediat cu o maşină de teren şi ne-a tras din mâl.

Când am ajuns la destinaţie, Daniel era murdar de noroi, din cap până în picioare, la propriu, în timp ce eu eram îngrozită de-a dreptul, după senzaţiile tari de off-road. Numai gândul că trebuia să ne întoarcem tot pe acel drum pustiu, cu o maşină  care începuse să scoată un hârâit răguşit la fiecare mişcare a volanului, mă băga în speriţi.

 

Ceea ce a urmat, a fost de „noaptea minţii”. Domnul V. ne-a poftit în clădirea de birouri, însă Daniel a rămas afară, să se cureţe de noroi, dându-mi mie buletinul lui. Cu doi ani în urmă mai fusesem la acel adăpost şi nu avusesem ce să reproşez atât locaţiei în sine, câinii fiind îngrijiţi, cât şi personalului, care fusese deosebit de amabil. Dar de data aceasta, un val de ostilitate evidentă m-a lovit încă de la început.

  • Buletinul! mi-a cerut doamna secretară, pe un ton imperios, fără nici un alt

fel de introducere.

Zăpăcită, i l-am dat pe al lui Daniel, crezând că îi trebuie pentru a nota datele adoptatorului.

  • Al cui este acesta?
  • Al soţului.
  • Daţi-mi-l pe al dv!

M-am conformat, în timp ce îl puneam pe celalalt în portofel, sub privirile dezaprobatoare ale domnului V. Acesta a aşteptat să închid geanta, după care, pe tonul pe care îl are un profesor atunci când vrea să îi demonstreze elevului că este prost, m-a întrebat:

  • Soţul vine şi el?
  • Cred că da.
  • Atunci daţi buletinul înapoi. De ce l-aţi băgat în geantă? Aici nimeni nu intră

fără să se legitimeze!

- Îmi cer scuze, nu am văzut nici un anunţ în acest sens, iar când am adoptat celălalt câine a fost suficient doar buletinul soţului, am răspuns calm, încercând să arăt că eroarea nu a fost cu intenţie.

În timp ce secretara nota datele, domnul V. mă studia sever şi dezaprobator.

- Vă simt iritată şi nu înţeleg de ce.

M-am uitat la el, confuză. Eram doar foarte nerăbdătoare să aflu informaţii despre câini iar faţă de dânsul nu simţeam decât recunoştinţă pentru promtitudinea cu care răspunsese solicitărilor noastre. De unde trăsese o astfel de concluzie?!?

  • Nu sunt iritată ci doar puţin speriată din cauza aventurii prin care am trecut,

am răspuns zâmbind timid.

  • Totuşi, nu-mi place atitudinea dv. Vă simt nemulţumită, nervoasă..., a

insistat.

Cu toate că nici mie nu-mi plăcea deloc tonul pe care mi se adresa, în loc să tranşez lucrurile, am ales să adopt o atitudine conciliatoare, făcând totodată apel la raţiunea  şi empatia lui. Poate că doar încerca, stângaci, să se arate sensibil la emoţiile mele; poate că chiar îi pasă cum mă simt.

  • Puteţi înţelege că am trecut prin momente dificile, că mi-a fost foarte teamă

că nu o să mai ieşim din groapa cu noroi? Încă nu mi-am revenit după toate peripeţiile...

După această scurtă reamintire a situaţiei şi locului de unde ne luase chiar dânsul, mă aşteptam să depăşim momentul şi să trecem la subiectul pentru care venisem, însă nici pe departe. Tonul dur şi privirea dezaprobatoare nu l-au părăsit nici un moment, cât am vorbit.

  • Eu nu aş fi luat-o în nici un caz pe acolo, aşa că nu, nu vă înţeleg! Trebuia să

mergeţi fix prin mijlocul bălţilor.

Trebuia, doar dacă cineva ne-ar fi indicat acest lucru! Mă gândeam să îi reamintesc domnului V. că nu mă aflam în acel birou pentru a comenta stările mele emoţionale sau deciziile luate în calitate de şofer ale soţului meu, însă următoarea întrebare mi-a dat speranţe că vom începe să discutăm despre ceea ce era esenţial.

  • Şi de ce aţi venit acum?

I-am spus povestea căţeilor, încercând să fiu cât mai concisă, manifestându-mi nerăbdarea de a afla dacă mai trăiesc sau nu.

  • Dar de ce aţi venit astăzi?

După alte câteva minute de justificări, a catadicsit să pună secretara să verifice în caiet data la care au fost luaţi cei doi amărâţi. 14 decembrie! Deja îmi stătuse inima şi făceam calcule în gând, când...

  • Şi nu aţi găsit să veniţi în altă zi decât astăzi, pe 31 decembrie?

Era prea mult! Ce răspuns aştepta de la mine, de punea mereu aceeaşi întrebare? Până atunci intrasem în jocul lui, cu întrebări şi răspunsuri pe lângă subiect, însă părea că nu are limită. Pe el nu-l aştepta nimeni acasă? Am crezut de cuvinţă că este timpul să îi reamintesc că nu eram nepoftiţi, după cum sugera.     

  • Am venit pentru că dv. aţi stabilit cu Daniel această întâlnire,

specificând să nu întârziem de ora 12.

  • I-am spus să vină astăzi din politeţe!, s-a dezvinovăţit pe un ton vehement.

Nu-mi venea să cred că aud bine. Deja discuţia derapa precum maşina noastră în gropi. Cum se poate ca un patron de firmă, din care scoate profit, să pună pe drumuri nişte clienţi, doar pentru că a vrut să fie politicos în ajun de An Nou? O fi şi asta vreo superstiţie pentru atragerea norocului? Dacă eram în locul lui, aş fi primit cu bucurie orice vizitator, mai ales că se presupune că afacerea se bazează pe adoptarea câinilor, care nu este gratuită, şi nu pe omorârea lor. Dar poate că presupunerea mea este greşită şi atunci totul căpăta un alt sens...

Oricum, era evident că dânsul nu dorea să vorbim despre subiectul pentru care mă aflam acolo, aşa că nu mai avea rost să-mi prelungesc chinul.

  • Eu nu detectez politeţea, când este vorba de soarta unor suflete. Trebuia să

stabiliţi o altă dată la care să venim, dacă nu vă convenea ziua de astăzi, i-am răspuns tăios.

M-a mai privit lung câteva secunde, după care s-a decis:

  • Să mergem!

Optimistă de fel, credeam că, în sfârşit, şi-a conştientizat lipsa de politeţe cât şi rolul de afacerist. Iar afacerea e afacere, fie că-ţi place sau nu-ţi place clientul, iar eu eram dispusă să îi dau bani pe doi câini pe care el îi obţinuse gratis, încălcând legea şi intrând într-un spaţiu privat. Dar... greşit! Afară, l-a strigat pe Daniel şi, spre consternarea mea, a început să mă pârască:

  • Daniel, nu-mi place atitudinea soţiei tale!

Dacă nu aş fi fost conştientă permanent că soarta căţeilor depindea în totalitate de el, în mod cert aş fi avut un comentariu usturător, referitor la atitudinea lui misogină, nedemnă de un bărbat care se vrea măcar de condiţie intelectuală medie. Frustrarea mea era cu atât mai mare, cu cât nici măcar un moment nu avusese ce-mi reproşa. Si, oricum, ce se aştepta să-mi facă Daniel? Să mă tragă de urechi? Să-mi rezerve un loc într-o cuşcă, cu căţeii, pentru noaptea dintre ani?

Deja începea să capete contur certitudinea că nu a dorit nici un moment să caute câinii şi totul fusese o înscenare de prost gust, pentru a găsi un motiv plauzibil de a ne da afară. Daniel era consternat:

  • Ce s-a întâmplat?
  • De când am intrat în birou, mă ceartă ba de ce i-am dat buletinul tău, ba de ce l-am luat, ba de ce am venit astăzi, că te-a invitat doar de politeţe... Mă tratează ca pe un copil! m-am plâns la rândul meu, panicată. Dacă ieşeam atunci pe poartă, câinii erau ca şi morţi, asta în caz că mai trăiau.
  • Dacă arăţi ca un copil.., a replicat Daniel, zâmbind, după care s-a întors spre

domnul V. şi a continuat împăciuitor. Dacă ştiam că doar din politeţe m-ai chemat... Trebuia să-mi zici! Iti dai seama că nici mie nu-mi convenea să vin astăzi. Ce naiba, doar ne cunoaştem ...

Domnul V. n-a mai avut replică şi, în sfârşit, ne-a trimis la padocuri să căutăm câinii. Nu era mizerie, însă cuştile erau extrem de aglomerate. Următoarea tranşă de eutanasiere urma să aibă loc pe 3 ianuarie, atunci când venea medicul veterinar.

Cu greu am văzut-o pe  Fetiţă. Băiatul era în altă cuşcă, cu o mulţime de câini, de două ori mai mari decât el. Când Daniel l-a strigat „Tomberon” şi a băgat mâna printre gratii, s-a apropiat imediat şi i-a lins un deget, în semn de recunoaştere. Deci ştia, hoţul, că la el se referea când îi zicea „Tomberon, ieşi de sub maşină!”, chiar dacă nu se mişca. A fost o scenă emoţionantă, care a meritat tot efortul, mai ales că, repet, câinii aceştia nu au primit mâncare sau vreo vorbă de alint din partea noastră. Doar ne-au văzut, zi de zi.

Ne-am întors în birou. Am achitat o parte din costul total pentru adopţia celor doi câini, care era în valoare de 580 lei, şi am stabilit să-i luăm pe 8 ianuarie, castraţi, vaccinaţi, deparazitaţi.

Pe drumul de întoarcere am reuşit să traversăm vreo patru bălţi, prin mijloc, după care maşina s-a oprit definitiv într-o curbă, spre pădure. S-a rupt capul de planetară. Am chemat o platformă să ne ducă cu maşina direct la un service, drumul de întoarcere fiind unul vesel, făcând haz de necaz şi bucurându-ne că am ajuns la timp ca să ne creem o mare problemă pentru anul următor, prin adoptarea celor doi. Nu de alta, dar să fim siguri că nu ne vom plictisi nici în 2019.  

 

 

EPILOG:

Cei doi căţei au fost recuperaţi într-o stare de sănătate foarte proastă şi duşi la un foster, unde li s-au administrat medicamente pentru a trece de faza critică şi puşi la îngrăşat, în acest moment fiind refăcuţi complet. Tomberon a devenit Tomy Beron, un băieţel sceptic, care nu se lasă uşr cucerit. Fetiţa a primit numele de Dalmita, nume pe care l-a acceptat din prima secundă cu multă bucurie, şi este extrem de afectuasă, renunţând de multe ori la mâncare doar pentu o mângâiere. În curând vor pleca la Tara Green, etapa finală a călătoriei lor şi începutul altor poveşti.

 

Newsletter

Vreti sa fiti anuntat cand apar noi articole pe site?