Poveste abracadabrantă de iarna. Oameni şi câini

Motto: „Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după felul în care îşi tratează animalele.”  (Mahatma Gandhi)

În 2019 v-am povestit aventura mea tragicomică şi plină de emoţii extreme, pe care am avut-o în ziua de Revelion, o aventură cum numai mie mi se putea întâmpla. Din dorinţa de a adopta cei doi câini luaţi abuziv de către hingheri, din curtea privată a condominiului în care locuiesc, am ajuns în pericol de a-mi petrece noaptea dintre ani la pădure înfrigurată şi înfometată. 

Ceea ce m-a făcut să redeschid acest subiect acum, este faptul că într-o discuţie cu nişte vecini, pe acest subiect, am primit o replică usturătoare:

- Nu te mai preface atât! Ştim cu toţii că acei câini, pe care voi ziceţi că i-aţi luat, sunt morţi demult!

Am crezut că intru în pământ de ruşine. Când mă gândesc că timp de patru ani vecinii mei  s-au simţit obligaţi să joace un joc murdar faţă de mine, să îmi zâmbească, când le venea să se strâmbe, să îmi vorbească frumos, când le venea să mă înjure, să îşi exprime admiraţia faţă de gestul meu, când ei ştiau că mint, mi se strânge stomacul de jenă, atât pentru mine, cât şi pentru ei. Prefer, de o mie de ori, o înjurătură cinstită, decât un zâmbet fals sau o apreciere nemeritată.

La şedinţa de bloc din 2019 absolut toată lumea ne-a ridicat în slăvi, pe mine şi pe soţul meu, pentru că suntem nişte „oameni buni, cu suflet mare” şi am salvat „bieţii căţei”, ca acum, în 2022, din cauza aceleiaşi întâmplări, am ajuns să fim nişte paria. 

Din cauză că „S-A AFLAT”, am de gând să NU MAI ASCUND NIMIC. Voi spune ADEVĂRUL! Aşezaţi-vă comod, luaţi-vă o cafea sau o cană de ceai fierbinte, şi pregătiţi-vă să îmi aflaţi TOATĂ povestea din acea zi de iarnă.  

În 2018 aveam deja patru pisici şi şase câini, cu toţii salvaţi de la moarte pe parcursul anilor, care locuiau la Eden Green, casa noastră de vacanţă ce se află departe de lumea dezlănţuită. 

Nora este o căţeluşă neagră (în fotografia de mai jos, este cea din mijloc), pe care am găsit-o în curtea condominiului în care locuim, când viaţa noastră se desfăşoară în Bucureşti. Blândă şi mare iubitoare de copii, a fost răsfăţata tuturor aproape un an, până când într-o zi i s-a pus gând rău, să fie dată la hingheri. Era nedrept, mai ales că nu greşise niciodată cu nimic, aşa că am luat-o la Eden Green, unde trăieşte şi astăzi.

Nu trecuseră nici două săptămâni de când o adoptasem pe Nora, când am constat că vecinii o înlocuiseră cu doi câini maturi, un băiat şi o fetiţă, veniţi de pe stradă.

Eu şi soţul meu, Daniel, am ales să îi ignorăm complet, nevrând nici măcar să ştim cum fuseseră botezaţi. Oricum, cei doi căţei aveau o viaţă foarte bună, cu răsfăţ, mâncare din belşug şi cuşcă mochetată; băieţelul o iubea foarte mult pe fetiţă, fiind nedespărţiţi, iar vecinii îi iubeau pe ei. Când plecau la plimbare cu copiii sau cu căţeii lor, pe străzile liniştite din împrejurimi, îi luau şi pe ei. Îi însoţeau chiar şi la magazine, aşa cum făcuse şi Nora înainte.

După peste doi ani de huzur, când ne-am întors de la Eden Green, după Crăciun, am constatat că au dispărut. Am aflat că fuseseră luaţi de către hingheri, cu multe zile în urmă, nu se ştia câte, după ce au fost hăituiţi cu bestialitate, sub privirile a cel puţin patru dintre persoanele care „îi iubeau”.

Ce făcuseră greşit de li se schimbase atât de dramatic soarta? Ca şi Nora, nimic.

Vecinii X şi Y, care le dădeau permanent să mănance, au fost deranjaţi pentru că şi alţi vecini, cu care ei aveau divergenţe mai vechi, le-au adus căţeilor un surplus alimentar. S-a iscat o ceartă, care a  a făcut mizerie şi care nu, ca, în final, să se ajungă la concluzia că dacă dispar câini, dispare şi problema dintre ei. O gândire umanitară absolut genială!  

Acestea erau faptele în acel moment. Ce treabă aveam noi cu această poveste şi de ce simţeam că era de datoria noastră să avem o reacţie? Unii ne-au spus că ar fi trebuit să ne vedem de treaba noastră, şi cumva aveau dreptate, mai ales că la Eden Green aveam efectivul complet de animăluţe pe care ni-l puteam permite financiar. Dar, pe de altă parte, căţeii aparţineau locului şi, atât timp cât şi noi suntem proprietari pe o  parcelă din acea curte şi le tolerasem prezenţa atâta vreme, dacă am fi ales să nu ne implicăm, am fi fost complici morali la omorârea lor.

Datorită sistemului nostru de valori, nu a fost o decizie grea, asumându-ne, fără dreptul de a ne plânge, toate consecinţele viitoare ce ar fi putut decurge de aici. Şi, într-adevăr, am plătit cu vârf şi îndesat salvarea celor doi amărâţi, atât material, cât şi emoţional, dar ne-am ales şi cu nişte amintiri de pomină.

Am aflat de la primărie că fuseseră luaţi de către hingherii de la adăpostul privat Cornetu. Daniel, care îl cunoaşte personal pe patron, domnul V., l-a sunat pe numărul privat, iar acesta, deosebit de binevoitor, i-a spus că ne aşteaptă la adăpost peste patru zile, adică pe data de 31 decembrie,  între orele 10.30 - 12. Cât priveşte câinii, de regulă aceştia se ţin 14 zile pentru adopţie, după care sunt eutanasiaţi. Trebuia să verificăm în registre, când fuseseră aduşi.

Fix în dimineaţa de Revelion nu aş fi avut chef de plimbare,  însă am lăsat baltă toate pregătirile pentru petrecere şi am plecat spre Cornetu, nerăbdători, cu speranţa de a-i găsi în viaţă, dar şi pregătiţi emoţional pentru ce era mai rău. Însă, oricât de pregătiţi am  fi fost, nici pe departe nu ne-am fi putut imagina ce avea să ne aştepte. 

După ce am părăsit DN6, a început drumul groazei, şerpuit pe lângă marginea unei păduri, plin de dealuri de noroi pe margine şi bălţi lungi şi adânci pe mjloc, una după alta, din care se iţeau vârfurile unor crengi, puse ca semnalizatoare de gropi. 

După vreun sfert de oră de mers derapând în toate părţile, am rămas blocaţi pe un drum de câmp complet pustiu, necirculabil, ce avea un aer atemporal. Numai apă şi noroi cât vedeai cu ochii.  

Am încercat toate metodele ştiute de noi, de a ieşi de acolo, dar acestea nu au făcut decât să ne afunde şi mai mult.

Într-un final, ne-am dat bătuţi şi Daniel l-a sunat pe domnul V., spunându-i ce am păţit. Acesta a venit imediat cu o maşină de teren şi, după ce s-a amuzat teribil de halul în care ne-a găsit, ne-a tractat direct de bara din faţă, autoturismul noastru neavând inel pentru cârlig. Când am ajuns la destinaţie, eram de-a dreptul îngrozită după acele momente pline de senzaţii tari de off-road, în care maşina noastră a patinat în toate direcţiile,  înclinându-se periculos când într-o parte, când în cealaltă. 

Când am ajuns la locaţie, toţi eram într-o stare jalnică. Daniel, stropit cu foarte multe straturi de noroi, din cap până în picioare, arăta ca un Yeti al pădurii, eu mă simţeam ca după o noapte petrecută într-o casă cu stafii, iar automobilul nostru curăţel şi frumuşel, acum era vai de el: avea bara de protecţie spartă, aripa înfundată şi, bonus, scotea un hârâit sinistru la fiecare mişcare a volanului.

Patronul, d-nul V., după ce a avut o conversaţie foarte cordială cu Daniel, ne-a poftit în clădirea de birouri, însă soţul meu, din respect pentru cei ce se ocupau de curăţenia locaţiei, a ales să rămână afară, la o cişmea, ca să încerce să îşi spele noroiul de pe talpa bocancilor. De faţă cu domnul V. mi-a dat actele lui, solicitând să fie tot el înregistrat ca adoptator.

Nu era prima dată când mă aflam acolo. Cu câţiva ani în urmă, mai fusesem la acel adăpost şi rămăsesem plăcut impresionată. Locaţia fusese foartă curată, iar patronul şi personalul deosebit de amabili, aşa că nu aveam nici cel mai mic motiv de temere. Credeam că şi acumtotul se va desfăşura simplu şi rapid. Dacă cei doi câini mai trăiau, făceam rapid actele de adopţie, îi băgam în maşină şi plecam la treaba noastră. Dacă erau morţi, nu aveam ce ne reproşa. Karma!

Numai că tot optimismul şi starea mea de bine au dispărut brusc, cum am intrat în birou. Domnul V. nu mai era zâmbitor şi relaxat, ca afară, ci întunecat şi sever, iar secretara parcă mâncase o pungă de prune acre, amestecate cu ace de gheaţă. Nu am putut să nu mă gândesc că, dacă Moş Crăciun există, poate există şi Dementori, care stăteau pitiţi pe undeva, chiar în acele momente (în celebrul roman  „Harry Potter”, scris de J.K. Rowling, dementorii sunt creaturi ce se hrănesc cu fericirea oamenilor, creind o ambianţă de răceală şi întuneric). 

- Buletinul! mi-a cerut doamna secretară, pe un ton superior, fără a-mi răspunde la salut.

I l-am dat pe al lui Daniel, crezând că îi trebuie pentru a nota datele adoptatorului.

- Al cui este acesta?

- Al soţului.

- Daţi-mi-l pe al dv!

M-am conformat, în timp ce îl puneam pe celalalt în portofel, sub privirea analizatoare şi dezaprobatoare a domnului V., care stătea la un birou, în faţa mea, eu fiind aşezată unde mi se indicase, adică la o distanţă de un metru şi jumătate, pe un scaun scund.

D-nul V. a aşteptat, liniştit, să închid geanta, după care, pe tonul pe care îl are un profesor atunci când vrea să îi demonstreze elevului că acesta este prost, m-a întrebat:

- Soţul vine şi el?

- Cred că da.

- Atunci daţi buletinul înapoi. De ce l-aţi băgat în geantă? Aici nimeni nu intră fără să se legitimeze!

Daniel nu intrase în clădire, deci tonul şi replica încă nu îşi avea rostul, şi nu înţelegeam de ce, de la uşă până la birou, şi-a schimbat complet atitudinea faţă de mine, de parcă era într-o criză de senilitate şi uitase cine suntem, cum şi de ce ajunsesem acolo.   

- Îmi cer scuze, nu am văzut nici un anunţ în acest sens, iar când am adoptat celălalt câine a fost suficient doar buletinul soţului, am răspuns calm, încercând să arăt că eroarea nu a fost cu intenţie.

În timp ce secretara nota datele, domnul V. m-a studiat în tăcere, sever şi dezaprobator, ca după câteva minute să spună brusc:

- Vă simt iritată şi nu înţeleg de ce.

M-am uitat la el, confuză. Eram doar foarte nerăbdătoare să aflu informaţii despre câini, iar faţă de dânsul nu simţeam decât recunoştinţă pentru promptitudinea cu care răspunsese solicitărilor noastre. Era Salvatorul nostru! 

- Nu sunt deloc iritată ci încă mai sunt puţin speriată din cauza aventurii prin care am trecut, am răspuns zâmbind prietenos, ca să detensionez atmosfera.

Degeaba! Se ţinea cu dinţii de ideea lui.

- Totuşi, nu-mi place atitudinea dv. Vă simt nemulţumită şi nervoasă.

Vorba americanului: „What the fuck?!?” De ce se crampona atât de analiza stării mele emoţionale? Simţind un pericol nedefinit, mai ales că emoţiile pe care mi le atribuia mie, ieşeau din toţi porii lui, i-am pus o întrebare de bun simţ, cu răspuns sugerat inclus, lăsându-i o portiţă de ieşire din acel cerc vicios.

- Puteţi înţelege că am trecut prin momente dificile, că mi-a fost foarte teamă că vom face Revelionul în groapa cu noroi, în mijlocul bălţilor şi pustietăţii? Încă nu mi-am revenit după toate peripeţiile şi sunt foarte speriată de gândul că suntem nevoiţi să ne întoarcem tot pe acolo.

Arătându-mă vulnerabilă, mă aşteptam să depăşim momentul şi să trecem la subiectul pentru care venisem: câinii! Însă nici pe departe. Am simţit cum răceala a mai crescut cu câteva grade, tonul devenind şi mai dur, iar privirea şi mai dezaprobatoare.

- Eu nu aş fi luat-o în nici un caz pe acolo, aşa că nu, nu vă înţeleg! Trebuia să mergeţi fix prin mijlocul bălţilor.

Cum adică nu înţelegea că eram speriată? Credea cumva că, la fiecare derapaj, ţipasem, în culmea extazului: „Yuuuupy! Mai vreau încă odată!” ?!? 

Şi, într-adevăr, ar fi trebuit să mergem prin mijlocul bălţilor, dar asta cu condiţia ca cel care ne invitase acolo, să ne fi indicat acest lucru. Domnul V. nici măcar nu ne spusese vreun cuvinţel despre starea drumului, pentru că am fi venit cu un SUV. Doar un nebun s-ar fi aventurat pe acolo, „cu maşina mică”. Sau cineva ca noi, care pune două vieţi, mai presus decât un lucru material.

Următoarea întrebare mi-a dat speranţe că am depăşit momentul şi că, în sfârşit, vom începe să discutăm despre ceea ce era esenţial.

- Şi de ce aţi venit acum?

Cu toate că ştiam că ştie toate detaliile, în marea mea mărinimie, credeam că îi ofer un moment bun pentru orgoliul dânsului, simţindu-se dominator în faţa mea. Aşa că, cu acelaşi ton degajat şi prietenos, i-am spus toată povestea: că ne-am întors de la E.G. şi am constat că cei doi căţei ai curţii fuseseră luaţi, că imediat Daniel l-a sunat... bla, bla...  manifestându-mi, în final, nerăbdarea de a afla dacă mai trăiesc sau nu.

- Dar de ce aţi venit astăzi?

Mi se părea mie sau tocmai ce răspunsesem?! Din păcate, din cauza deformaţiei profesionale, am tendinţa ca mereu să găsesc explicaţii oricui şi la orice. De exemplu, poate că domnul V., în acele momente, avea un deficit de atenţie, în ciuda faptului că, după privirea de vultur, nu părea deloc a fi aşa.  

Am mai pierdut câteva minute, spunând aceeaşi poveste de la început, că alta nu aveam. După ce am ajuns, din nou, la final, a catadicsit să pună secretara să verifice în caiet data la care au fost luaţi cei doi căţei. 14 decembrie! Îmi stătuse inima, conştientizând că exista probabilitatea să fi ajuns prea târziu, conform politicii firmei căţeii trebuind să fie eutanasiaţi cu trei zile în urmă. Aşteptam cu sufletul la gură să îmi spună verdictul final, vii sau morţi, când l-am auzit  întrebându-mă din nou:

- Şi nu aţi găsit să veniţi în altă zi decât astăzi, pe 31 decembrie?

Era prea mult! Parcă eram supusă la interogatoriu, punându-mi-se aceeaşi întrebare, la infinit. Mai lipsea să îmi pună şi o lampă cu lumină puternică în ochi şi totul ar fi fost ca într-o scenă de tortură psihologică, dintr-un film cu torţionari. 

- Am venit astăzi pentru că dv. aţi programat această întâlnire.

- I-am spus lui Daniel să vină astăzi, din politeţe, s-a dezvinovăţit pe un ton vehement, ca şi cum ar fi fost  jignit crunt.

Nu-mi venea să cred că aud bine. Din politeţe a aşteptat să treacă atâtea zile de la telefonul nostru, în loc să ne vedem a doua zi, cum ar fost normal?! Eu am crezut că cere timp pentru a vaccina şi steriliza câinii!

Şi, cum se poate ca un patron de firmă, profitabilă, să-şi cheme clienţii în ziua de Anul Nou, adică din start un inconvenient pentru aceştia, şi tot el să se arate atât de nemulţumit? Şi, dacă, într-adevăr, i s-ar fi părut că am o atitudine deranjantă, cu atât mai mult ar fi trebuit să îmi pună cât mai repede câinii în braţe, să îmi ia banii şi să scape de mine.   

Categoric, ceva nu se lega.

 - Eu nu detectez politeţea, când este vorba de soarta unor suflete. Trebuia să stabiliţi o altă dată la care să venim, dacă nu vă convenea ziua de astăzi.

M-a mai privit lung câteva secunde, ca un abuzator care îşi evaluează victima, după care s-a decis:

- Să mergem!

Optimistă de fel, credeam că s-a plicitisit să mă psihanalizeze şi s-a decis să îşi vadă de interesul: afacerea este afacere, fie că-ţi place sau nu-ţi place clientul, iar eu eram dispusă să îi plătesc doi câini pe care el îi obţinuse în mod gratuit şi fraudulos. Afară, domnul V. l-a strigat pe Daniel şi, spre consternarea mea, a început să mă pârască, arătându-se ofuscat nevoie mare de tratamentul la care eu l-aş fi supus:

- Daniel, nu-mi place atitudinea soţiei tale!

Dacă nu aş fi fost conştientă permanent că soarta căţeilor depindea în totalitate de el, în mod cert aş fi avut un comentariu foarte usturător, referitor la atitudinea lui nedemnă şi misogină. Şi, oricum, ce se aştepta să-mi facă Daniel? Să mă tragă de urechi? Să-mi rezerve un loc într-o cuşcă, pentru noaptea dintre ani?

Brusc, am devenit dureros de conştientă şi de faptul că nu a dorit nici un moment să ne dea câinii şi că totul nu fusese decât o înscenare de prost gust, pentru a găsi un motiv plauzibil de a se arăta supărat şi a ne da afară. Dacă părăseam adăpostul, câinii erau ca şi morţi, asta în caz că încă mai trăiau.

Daniel s-a arătat şocat, şi pe bună dreptate.

- Ce s-a întâmplat?  

Încă mai puteam să întorc toată situaţia în favoarea mea, aşa că, până să apuce domnul V. să răspundă, am început să mă plâng de tratamentul la care fusesem supusă.

- Mă tratează ca pe un copil. De când am intrat în biroul dânsului, mă ceartă ba de ce i-am dat buletinul tău, ba de ce l-am luat. M-a certat şi pentru că am venit astăzi, deoarece dânsul te-a invitat doar de politeţe!  

- Dacă arăţi ca un copil, a replicat Daniel, zâmbind, făcând referire la căciula mea cu blăniţă trasă pe ochi, după care s-a întors spre dl V. şi a continuat împăciuitor. Dacă ştiam că doar din politeţe m-ai chemat... Trebuia să-mi zici. Îţi dai seama că nici mie nu-mi convenea să vin astăzi. Ce naiba, doar ne cunoaştem!

Domnul V. a rămas blocat,  fără replică. Nu se aştepta nici să i-o iau înainte şi să îl pârăsc, la rândul meu, şi nu avea nici atâta bărbăţie încât să facă faţă unei discuţii deschise cu Daniel. Aşa că a preferat să abandoneze complet subiectul, trimiţându-ne cu un îngrijitor la padocuri, ca să ne căutăm câinii cu privirea. Nu ştia dacă fuseseră eutanasiaţi în tranşa precedentă sau nu, pentru că medicul nu putuse veni în ultimele zile.

Toate cuştile erau pline până la refuz de câini de toate vârstele şi mărimile, înghesuiţi unii în alţii, făcând un zgomot infernal. De miros nici nu mai zic. Eram în lagărul morţii.

Într-o cuşcă, cu greu am văzut fetiţa, foarte speriată. Băiatul se afla într-o alta, ca o sardea printr-o mulţime de câini, toţi de două - trei ori mai înalţi decât el. Când Daniel l-a strigat „Tomberon!” şi a băgat mâna printre gratii, a venit imediat, făcându-şi loc printre picioarele celorlalţi, şi i-a lins un deget, în semn de recunoaştere. Ne-a topit! Deci ştia, hoţul, că lui îi spunea: „Tomberon, ieşi de sub maşină!”. A fost o scenă emoţionantă, care a meritat tot efortul, mai ales că, repet, câinii aceştia nu au primit mâncare sau vreo vorbă de alint din partea noastră. Doar ne-au văzut, zi de zi.

Ne-am întors în birou. Am achitat o parte din costul total pentru adopţie, care a fost în valoare totală de 580 lei (preţ de an 2018), dar nu a vrut să ni-i dea pe loc ci ne-au chemat să îi luăm pe data de 8 ianuarie, după ce îi castra, deparazita şi vaccina. Cu această prelungire a termenului, ajungeau la 25 de zile petrecute în adăpost.

Pe drumul de întoarcere, acelaşi chin, spaimă şi rugăciuni la toţi sfinţii din calendar, ca nu cumva să rămânem pe acolo. Am reuşit să traversăm mai multe lacuri, însă lângă pădure s-a rupt capul de planetară şi maşina s-a oprit definitiv.

Am avut noroc să avem semnal la telefon şi am început să sunăm după ajutor, dar, fiind prânzul zilei de Revelion, nimeni nu era disponibil să vină să ne ia. Nici prieteni, nici service-uri, nici firme de tractare. Până la urmă, Daniel a reuşit să găsească o platformă disponibilă, oferind o sumă de nerefuzat, dar a trebuit să mai aşteptăm alte două ore, ca să vină după noi.

Am fost tractaţi cu şufa o bucată de drum.

Pe urmă a urmat chinul urcării pe rampă. Maşina fiind complet moartă, a trebuit să fie trasă cu troliul, lucru ce nu s-a dovedit a fi uşor.

Deja începuse să se întunece, când am ajuns la un service, al cărui patron ne-a aşteptat special. Am lăsat maşina şi, de acolo, am plecat acasă, tot cu platforma.  Drumul de întoarcere a fost unul foarte vesel, făcând haz de necaz şi bucurându-ne că am reuşit să ne creem o mare problemă pentru anul următor, prin adoptarea căţeilor. 

Nu de alta, dar să fim siguri că nu ne vom plictisi nici în 2019!                                                                                  

Februarie 2019

Nu pot spune că până pe data de 8 ianuarie am fost liniştiţi emoţional, deoarece exista un mare risc ca cei doi căţei să fie incluşi pe lista de eutanasiere, pentru profit. Dacă medicul veterinar ar fi ajuns după Crăciun, aşa cum ar fi trebuit, câinii ar fi fost declaraţi castraţi, deparazitaţi, vaccinaţi şi morţi, iar firma ar fi decontat o mulţime de bani pentru aceste servicii. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi dacă reuşea să scape de noi în acea zi şi i-ar fi omorât în tranşa de pe 3 ianuarie.

Culmea tupeului, când Daniel s-a dus să ia câinii, i s-a cerut, suplimentar, o taxă  în valoare de 100 de lei,  pentru ridicarea câinilor de la bloc. Nu numai că nu i-am dat, dar am trimis un mail oficial firmei, prin care solicitam să îmi elibereze un deviz cu toate taxele, deoarece doream să le deschid un dosar penal pentru încălcarea proprietăţii private, tulburarea de posesie prin răpirea şi maltratarea celor doi câini, cât şi tulburarea liniştii publice, din cauza ţipetelor şi injurăturile hingerilor. Din păcate, domnul V. a apelat la înţelegerea lui Daniel, şi a scăpat “basma curată”, şi cu banii luaţi.   

Cei doi căţei au fost recuperaţi într-o stare jalnică, împuţiţi, foarte bolnavi şi slabi, fetiţa având o puternică infecţie la burtică, din cauza castrării. I-am cazat la un foster, unde primele două săptămâni au fost critice pentru amândoi, primind perfuzii şi medicamente. Din doi căţei fericiţi, ajunseseră două stafii terorizate de oameni şi viaţă.   

Fetiţa, care  a primit numele de Dalmita, este extrem de afectoasă, renunţând de multe ori la mâncare doar pentru o mângâiere. Asta în ciuda faptului că la bloc manifesta un caracter rece.

Tomberon a devenit Tomy, transformându-se dintr-un căţel dulce şi afectuos cu toată lumea, într-unul foarte rezervat, care nu se lasă uşor cucerit. În continuare este foarte protector cu Dalmita şi o iubeşte enorm. Parcă sunt suflete-pereche!

În curând vor pleca la Eden Green, etapa finală a călătoriei lor şi începutul altor poveşti.

 

Decembrie 2022, după patru ani

* Nora, care după moartea şefei de haită, i-a luat locul, acum dă semne de bătrâneţe: i-au căzut câţiva dinţişori şi are dureri de articulaţii, mai ales când este frig. Dar, este o bătrânică vioaie şi alintată. 

* Dalmita, care din prima clipă a avut multe conflicte cu ceilalţi câini, continuu concurează pentru rolul de lider. Acum doi ani am mai adoptat o căţeluşă abandonată, nou-născută, Elsa, care a devenit preferata ei de joacă. După ani de zile în care a tot plecat din curtea blocului la plimbare, face acest lucru şi acum, chiar dacă ştie că nu are voie să depăsească perimetrul curţii noastre de jumătate de hectar (5.000 mp).  Am înălţat gardurile la peste doi metri, am pus sârmă ghimpată... Degeaba. Se caţără ca o pisică.

Tomiţă nu a avut nici un fel de problemă. S-a integrat rapid, devenind prieten cu toată lumea. 

În timp, s-a transformat într-un un mic golan, care face tot felul de prostii, cum ar fi să rupă, să fure, să sape tranşee sau să mănânce bobiţele pisicilor. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului, iar pe al lui Tomiţă, ca şi pe al Dalmitei, îl văd mai ales când îl cert. Niciodată nu fuge ci mă priveşte fix, transmiţându-mi toată dragostea lui. Ador ochişorii lui de cimpanzeu înţelept.

Cât priveşte povestea de iubire dintre Tomiţă şi Dalmita, aceasta s-a terminat, după ce a apărut în curte un nou băiat, Spick. Dalmy s-a îndrăgostit de el, ignorându-l complet pe micul Tomi. Piticul meu se ţinea după ei şi făcea tot posibilul să îi facă să se joace şi cu el, dar degeaba. Până la urmă, Tomiţă s-a consolat cu Nora, ducându-se la somn în cuşca acesteia, pe urmă cu Elsa, iar acum doarme când cu una, când cu cealaltă, dar niciodată cu Dalmita. 

                     

În acest moment, suntem o familie mare şi fericită, pacea, armonia şi veselia dominând atmosfera de la Eden Green. 

 

FINAL DE POVESTE!

Abonare newsletter